Capitolul unu
ÎN CARE PRINŢUL LĂMÂIE ESTE CĂLCAT PE BĂTĂTURĂ DE
CEPELOI
Cepelică era fiul bătrânului Cepeloi şi avea nu mai puţin de şapte fraţi: pe unul îl chema Ceapăverde, pe altul Cepeluţă, pe celălalt Cepuşoara şi aşa mai departe, nume fireşte cum nu se poate mai potrivite pentru mlădiţele unei prea cinstite familii de ceapă. Altminteri oameni cumsecade cu toţii, trebuie s-o spunem de la bun început, deşi amarnic de ghinionişti.
Deh, ce să-i faci ? Când eşti ceapă te naşti cu lacrimile-n ochi.
Cumătrul Cepeloi trăia laolaltă cu droaia de copii într-o baracă olecuţă mai răsărită decât un ghiveci de răsaduri, din acelea ce se văd cu duiumul pe la zarzavagii. Bogătaşii care se nimereau când şi când prin împrejurimi, strâmbau din nas a scârbă.
— Maică măiculiţă, ce mai pute a ceapă ! şi porunceau vizitiului să dea bice castravetilor.
Şi iată că într-o bună zi urma să treacă prin partea locului însuşi guvernatorul, prinţul Lămâie în persoană.
— Ce-o să zică alteţa sa când o să-1 pălească duhoarea sărăcanilor ? se perpeleau care mai de care dregătorii de la curte de grija augustului său nas.
— Ştiţi ce ? îşi dădu cu părerea marele şambelan. Propun să-i parfumăm.
Zis şi făcut. Un pluton de Lămâi primi pe dată misiunea de a-i înmiresma pe calici. Lămâiaşii purtau cu acest prilej pe umăr, în loc de puşti, bidoane pline ochi cu odicolon, ba cu parfum de viorele şi chiar cu apă de trandafiri din Bulgaria —-cea mai fină din lume — iar în loc de săbii mânuiau nişte pompe de stropit.
Cepeloi cu toată liota sa fură scoşi cu sila din cocioabă, puşi cu faţa la perete şi muraţi din tălpi în creştet, drept care Cepelică se şi alese cu un straşnic guturai.
Deodată în depărtare răsunară trâmbiţe şi surle şi, în fruntea suitei sale de Lămâi şi Lămâiaşi, se ivi prinţul Lămâie. Era înveşmântat în straie galbene, iar în vârful tichiei purta aninat un clopoţel de aur. Lămâile mai cu vază din alai purtau la căciuliță clopoţei de argint iar Lămâiaşii fără rang, clopoţei de bronz. Zvonul clopoţeilor se auzea până hăt departe iar mulţimea, crezând că sosise fanfara militară, se îmbulzea în calea zgomotosului convoi.
Cepelică şi tătâne-su se nimeriseră chiar în primul rînd. Socotind de la o vreme că încasase destui ghionți, bătrânul se întoarse şi strigă la cei ce în învălmăşeală nu conteneau să-i moaie coastele:
— Inapoi, fraţilor! Daţi-vă înapoi!
Auzindu-1, prinţului Lămâie fu cât p-aci să-i sară tichiuţa de pe cap. Se opri drept în fata bătrânului Cepeloi şi proptindu-se pe picioarele lui strâmbe i se adresă tăios :
— Şi, mă rog, de ce „înapoi" ?! Te supără cumva entuziasmul cu care supuşii mei aleargă să mă întâmpine ?
— Alteţă — îi şopti la ureche marele şambelan — fiţi cu băgare de seamă. Omul acesta pare un rebel periculos. Să fim cu ochii în patru.
Şi într-adevăr pentru a fi ,,cu ochii în patru un poliţist îşi duse deodată la ochi un binoclu — destinat anume pentru, supravegherea celor suspecţi — şi care, de altfel,, atârna la gâtul fiecărui poliţist.
Bietul Cepeloi înverzise: de spaimă.
— Majestate: — îngăimă: el— dar mă împing din spate.
— Aşa şi trebuie: — tună prinţul Lămâie: — foarte bine fac, să împingă !
La aceste cuvinte marele şambelan se întoarse numai-dect spre mulţime şi ţinu următoarea cuvântare:
— Prea iubiţi supuşi.
Alteţa sa vă mulţumeşte pentru neţărmurita dragoste ce i-o mărturisiţi înghesuindu-vă întru întâmpinarea sa. Apropiaţi-vă, dragi cetăţeni, împingeţi cât puteţi...
— Dar o să cădem buluc peste dumneavoastră, — îndrăzni să obiecteze Cepelica.
Un poliţist îşi îndreptă pe dată binoclul spre nesocotitul palavragiu, drept care micul: suspect chibzui că-i mai cuminte să-şi ia tălpăşiţa, strecurându-se printre picioarele celor de faţă.
La început gloata curioşilor se ţinu mai la o: parte ca să nu se strivească, dar apoi îmboldită de ochiadele şambelanului, începu să se legene din ce în ce mai tare, ca apa într-o găleată, în învălmăşeala ce se iscă, bătrînul Cepeloi se pomeni aterizând de-a dreptul pe picioarele prinţului Lămâie.
Alteţa sa, care suferea de-bătături, avu în felul acesta prilejul să vadă stele verzi fără concursul astronomului de la curte. Zece Lămâiaşi se repeziră asupra nefericitului bătrân şi-i puseră cît ai clipi cătuşele.
— Cepelica ! Cepelica ! striga bătrânul din răsputeri, în timp ce Lamâiaşii îl târau după ei. Dar Cepelica nu-1 mai auzea căci între timp se îndepărtase binişor.
Oamenii din preajma lui ştiau cu toate acestea în amănunt tot ceea ce se petrecuse, ba chiar, cum se întâmplă de obicei, ştiau şi ceva pe deasupra.
— Noroc că l-au arestat,. închipuiţi-vă, voia să-1 înjunghie pe alteţa sa !
— Aş ! Habar n-ai, avea o mitralieră în buzunarul de la surtuc !
— In buzunarul de la surtuc ? Dă-o-ncolo, asta-i prea de tot...
— Cum ? Dumneata n-ai auzit împuşcăturile ? Pocnituri se auziseră cu adevărat, dar de la focurile de artificii aprinse în cinstea prinţului Lămîie. Oamenii însă se speriaseră şi o tuliseră la fugă, de frica Lămâiaşilor.
Cepelică ar fi vrut să astupe gurile sparte, explicîndu-le că bietul babac n-avea în buzunarul de la surtuc decît un muc de ţigară toscană, dar socoti că e mai bine să-şi ţină gura.
Sărmanul ! I se păru că nu mai vede bine cu ochiul drept ; dar nu era decât o lacrimă ce ţinea morţiş să vadă şi ea de ce oftează băieţaşul.
— Proasto ! bombăni înciudat Cepelică, şi lacrima, speriată, făcu ştânga împrejur.
Pe scurt, Cepeloi fu osândit să zacă în temniţă toată viaţa, ba chiar şi după moarte, deoarece închisorile prinţului Lămîie aveau fiecare şi câte un cimitir.
Cepelică se duse să-1 vadă la închisoare.
— Scoate-ţi asta din cap, fiul meu — îl povăţui bătrânul mângâindu-1 cu drag— în temniţă dai peste oameni foarte cumsecade, să ştii.
— Bine, dar ce nelegiuiri au săvârşit ?
— Niciuna. Tocmai de aceea au şi înfundat puşcăria. Prinţul Lămîie nu-i poate suferi pe oamenii de treabă. Cepelică se străduia să priceapă spusele bătrânului.
— Cum s-ar zice... adicătelea e o cinste să stai la închisoare?
— Cîteodată, da; De bună seamă temniţele sunt făcute pentru hoţi şi ucigaşi, dar de când e prinţul Lămâie la putere, totul e pe dos : găinarii şi netrebnicii se-nvîrtesc la curte, iar închisorile gem de oameni ce n-au altă vină decât cinstea.
Cepelică căzu pe gînduri. Chibzuia anume cum ar putea face să rămână cinstit fără ca pentru asta să intre la puşcărie.
— Adică nu — izbucni Cepelică — de intrat o să intru la puşcărie... dar ca să vă eliberez pe toţi.
Bătrânul clătină din cap cu tristeţe.
— Nu-ţi face iluzii, fiul meu ! N-o să fie prea uşor —- O să vezi dumneata!
In acest moment apăru un Lămâilă de gardă ca să-i înştiinţeze că vizita se terminase.
— Cepelică — spuse atunci prizonierul. Tu acum eşti măricel şi eşti în stare să-ţi porţi singur de grijă. Las-o pe biata maică-ta şi pe frăţiorii mai mici în grija lui nen-tu Ceapă, şi tu ia-ți desaga în spinare şi porneşte în lumea largă. O să vezi şi o să înveţi multe.
— Degeaba, eu n-am cărţi şi nici bani să-mi cumpăr —se posomori băiatul.
— Nu-i nimic. N-ai de studiat decît o materie : pe ticăloşi ! Deschide bine ochii când dai de un tiran, opreşte-te, cercetează-!...
— Şi pe urmă ce trebuie să fac ?
— O să-ţi dai tu singur seama la momentul potrivit.
— Haida-de — strigă Lămâilă — aţi flecărit destul. Iar pe tine, mucosule, să nu te mai prind pe aici de nu vrei să ajungi şi tu la puşcărie.
Cepelică ar fi vrut să-i spună câteva de la obraz, dar îşi muşcă buzele. Cugetă, pe bună dreptate, că n-are rost să se lase arestat înainte de a fi încercat să-şi înfăptuiască năzuinţele, îl îmbrăţişa aşadar pe bătrân şi se grăbi s-o şteargă.
In aceeaşi zi Cepelică îi încredinţa pe maică-sa şi pe frăţiori unchiului său
Ceapă, un om bun ca pîinea caldă şi care era socotit norocos, deoarece îşi găsise o slujbă de paznic. Işi puse apoi traista în băţ şi o porni pe drumul pribegiei, care de fapt era un drum ca toate drumurile doar că era primul care i se înfăţişă. Se vede însă că o apucase pe drumul cel bun, căci după cîteva ceasuri ajunse la marginea unui cătun al cărui nume însă nu era însemnat, aşa cum se obişnuieşte, pe prima casă. Iar prima casă nu era nici ea, la drept vorbind, o casă ca toate casele, ci mai degrabă un fel de cuşcă, bună în cel mai bun caz pentru un cîine, dar şi acela scurt de picioare.
Capitolul 2 -
CUM ÎL FĂCU CEPELICA SĂ PLINGĂ
PENTRU PRIMA OARĂ PE
CAVALERUL PĂTLĂGICĂ
— Unchiaşule, cum de ţi-a dat în minte să te vâri într-o cuşcă ca asta ? îl întrebă Cepelică după ce-i dădu bineţe. Grozav aş vrea să ştiu cum o să mai ieşi din ea.
— Oh, asta-i simplu — răspunse bătrânelul — de intrat e mai greu. Te-aş pofti cu dragă inimă să intri şi dumneata, tinere, ca să ciocnim un pahar de bere, dar după cum vezi, nu prea e loc de musafiri şi, ca să-ţi spun drept, nu am nici bere..
— Nu face nimic, nu mi-e sete, — se grăbi Cepelică să-1 liniştească pe bătrân, cu ochii la ciudata chichineață. Care va să zică asta e reşedinţa dumitale ?
— Chiar aşa, — răspunse bătrânelul, pe nume Dovleac. Este ea, ce-i drept, cam neîncăpătoare, dar dacă nu bate vântul e destul de bunicică.
Moş Dovleac îşi isprăvise căsuţa de-abia în ajun, şi trebuie să ştiţi că încă de când era copil nu visase decît la asta : să aibă patru pereţi ai lui. Pusese an de an deoparte câte o cărămidă şi pentru că, din nenorocire, nu ştia să socotească, chema din timp în timp pe meşterul Strugure, cizmarul, să i le numere.
— Ia să vedem -— mormăia meşterul Strugure, scărpiâîn-du-se cu ciocanul după ureche — şase ori şapte, patruzeci şi doi... rămâne nouă... în total fac şaptesprezece...
— Ajung pentru o casă ?
— N-aş crede.
— Şi ce sfat îmi dai ?
— Ştiu eu ce să zic ? Fă-ţi o bancă.
— De bancă îmi arde mie? Slavă domnului, sunt destule în grădinile publice şi când sunt ocupate, pot foarte bine să stau şi în picioare.
Meşterul Strugure se scărpina din nou, şi tot cu ciocanul, întâi după urechea dreaptă, apoi după urechea stângă şi în cele din urmă făcea cale întoarsă în prăvălioara lui.
Moş Dovleac se hotărâse atunci să muncească mai mult şi să mănânce mai puţin. În felul acesta reuşise să pună deoparte câte trei cărămizi pe an şi câteodată, în anii mai buni, chiar cinci.
Ajunsese slab ca o scoabă, în schimb, grămada de cărămizi creştea într-una. Lumea spunea :
— Ia priviţi pe moş Dovleac... Parcă şi-ar scoate, zău, cărămizile din burtă. Cum adaugă la grămadă câte o cărămidă, scade el cu câte un kilogram...
Când dovleac simţi că îmbătrâneşte şi nu mai poate munci îl chemă din nou pe meşterul Strugure.
— Nu te supăra — îi zise — şi vezi matale câte cărămizi or fi acuşica...
Meşterul veni, se scarpină, ca de obicei, cu ciocanul după ureche, aruncă o privire mormanului de cărămizi şi spuse:
— Şase ori şapte, patruzeci şi doi... rămâne nouă... în total o sută şi optsprezece...
— O să-mi ajungă pentru casă ?
— Ţţ. Nu cred !
— Atunci ?
—Te priveşte. Fă un coteţ.
— Şi... ce să ţin în el ? Eu n-am găini...
— Ei şi ? Ţine o pisică ! O să-ţi stârpească şoarecii.
— Asta-i adevărat, dar, vezi mata, eu n-am pisică şi, ca să spun drept, îmi lipsesc şi şoarecii.
— Of, cu dumneata n-o mai scoate omu' la capăt, — se înfurie meşterul Strugure, râcâindu-şi ţeasta cu ciocanul. O sută optsprezece fac o sută optsprezece şi nici o fărâmă mai mult, nu-i limpede ?
— Cum de nu... nici vorbă... Dumneavoastră aţi studiat doar matematica...
Şi moş Dovleac începu să ofteze. Oftă o dată, oftă de două ori, oftă de mai multe ori dar, dându-şi în cele din urmă seama că oricât ar ofta cărămizile tot nu se înmulţesc, hotărî să înceapă construcţia cu câte avea.
„In definitiv nu-mi trebuie cine ştie ce palat — se încuraja singur în timp ce lucra. O să-mi clădesc şi eu o căscioară acolo, pe măsura mea, şi dacă nu-mi ajung cărămizile o să mai pun niste ziare sau ceva carton...
Lucra încet, cuprins parcă de teama de a nu le vedea isprăvite prea curând• le aşeza una peste alta, potrivindu-le cu grijă, ca şi când ar fi fost de sticlă. Ehei, îşi cunoştea atât de bine cărămizile, şi fiecare avea povestea ei.
„Iată -— îşi zicea el — ridicând o cărămidă şi mângâind-o ca pe o pisicuţă. Pe asta am cumpărat-o acum zece ani de Crăciun... îmi amintesc perfect: am cumpărat-o la târg cu banii puşi deoparte pentru un cocoş; oi mînca eu şi cocoş când o fi gata casa..."
Şi moş Dovleac suspina adânc, bine de tot, de câte ori lua în mâini o nouă cărămidă.
Se vede însă treaba că avea mai multe suspine decît cărămizi, deoarece chiar după ce isprăvi de zidit toate cărămizile, continuă încă mult timp să suspine.
Casa ieşi micuţă ca un porumbar.
„Dacă aş fi un porumbel m-aş putea lăfăi într-însa" — cugetă bietul Dovleac şi suspinînd dădu să treacă pragul. Dar nici nu făcu bine primul pas că, zguduită parcă de cutremur, casa începu să se clatine, gata să i se dărâme în cap. Atinsese, din nebăgare de; seamă, tavanul cu genunchiul.
,,Of, of, bătrân hăbăuc — se certă el de unul singur — nu eşti în stare să fii mai atent ?"
Ingenunchie în faţa uşii şi târându-se de-a buşilea se strecură gemând în căsuţă.
Inăuntru se ivi altă problemă. Cum să stea ? în picioare nu era chip : s-ar fi
dărâmat acoperişul. Lungit de-a curmezişul nu încăpea : cocioaba era prea îngustă. De-a latul, şi mai puţin. Ei, da, picioarele erau prea lungi. Ar fi putut, eventual, să doarmă cu ele afară... Şi atunci, în caz de ploaie...?
„Cum văd, nu-mi rămâne altceva de făcut âsă stau cocârjat." îşi trase genunchii la gură şi începu să ofteze, dar cu băgare de seamă, de frică să nu se năruie pereţii. Chipul lui la ferestruică părea însăşi melancolia înrămată.
— Ei, cum te simţi ? îl întrebă meşterul Strugure proptindu-se în uşa atelierului.
— Bine, mulţumesc, — răspunse moş Dovleac politicos.
— Nu cumva ţi-e cam strâmtă la umeri ?
— Nu, am luat măsura exactă.
Meşterul Strugure se scarpină în cap, cum îi era obiceiul, mormaind ceva de neînţeles. Între timp lumea se âcş la urs, să vadă locuinţa. Un ştrengar dintr-o ceată de puştani, se caţără în vârful casei şi începu să ţopăie şi să chiuie :
Ia priviţi la moş Dovleac,
C-un genunchi stă în cerdac,
Mâna stângă e-n cămară,
Dreapta ii atârnă-afară.
Cu chelia-atinge coşu'
Dar tot are-o casă moşu /...,
— Vai de mine, băieţi, păcatele mele, umblaţi cu băgare de seamă, — se ruga moş Dovleac... îmi dărâmaţi casa, zău... E tare pirpirie...
Ca să-i potolească, îi îmbie cu nişte bomboane din cele vopsite cu roşu şi verde, ce-i stăteau de ani de zile lipite de căptuşala buzunarului. Copiii se năpustiră într-un adevărat iureş, să împartă prada.
Din ziua aceea îşi făcu un obicei. De cîte ori avea un bănuţ, Dovleac cumpăra zaharicale pentru copii şi le punea pe pervazul ferestrei cum se pun firimiturile la vrăbii. Şi astfel şi-i făcea pe toţi prieteni. Câteodată le îngăduia chiar să intre în căsuţă, dar pe rând, unul câte unul, iar Moş Dovleac rămânea afară şi ofta şi se perpelea de frică să nu facă vreo stricăciune.
Moş Dovleac tocmai îi povestea toate astea lui Cepelică, când la celălalt capăt al satului se înălţă un nor de praf. Se auzeau peste tot zgomote de uşi şi ferestre închise în grabă. Soţia meşterului Strugure trase repede obloanele. Toţi se ascundeau în case ca în preajma unei furtuni. Găinile cotcodăceau, pisicile se
zbârleau neliniştite iar cîinii alergau schelălăind, cuprinşi de spaimă, în căutarea unui adăpost.
Norul de praf se rostogolea cu repeziciune pe uliţa satului, bubuind asurzitor, şi nici nu apucă Cepelică să întrebe ce se întîmplase că şi ajunse în dreptul casei lui Dovleac. Era o caleaşca trasă de patru armăsari, mai precis, de patru Castraveţi, căci precum desigur aţi observat în ţara aceasta toţi erau oarecum o niscaiva legumă. Din caleaşca coborî un personaj mătăhălos, înveşmântat într-o mantie verde, peste care capul, ca pe o tipsie, apărea roşu şi umflat, gata să plesnească dintr-o clipă într-alta, ca un fruct prea
copt. Era cavalerul Pătlăgică, mare majordom şi administrator al castelului conteselor Cireşiamare.
Cepelică socoti că noul venit nu putea fi un om prea cumsecade, de vreme ce toţi fugeau din calea lui şi, prevăzător, se trase mai la o parte.
Deocamdată, cavalerul nu făcea nimic înspăimântător. Numai ochii îi fulgerau. Nu scotea nici o vorbă, ci doar clătina din cap şi îl ţintuia cu privirea pe moş Dovleac. Atâta tot: îl ţintuia cu privirea. Dar pe bătrân îl treceau năduşelile. Simţea cum sudoarea i se prelinge de pe frunte pe obraji şi pe urmă în gură, lăsându-i un gust amar şi sărat, dar nu îndrăznea să şi-o şteargă.
Ar fi fost fericit în momentul acela să-1 înghită pământul, cu casă cu tot. Cum însă lucrul acesta nu se întâmplă, îşi dori ca el împreună cu căsuţa lui să se afle, aşa printr-o minune, undeva departe, în mijlocul Oceanului Pacific, de pildă, ca un corăbier pe barca lui.,. închise ochii şi miracolul se înfăptui. Pătlăgică dispăru, iar el cu bărcuţa lui pluteau lin pe întinderea albastră şi nemărginită a apei. O, ce blând îl legănau valurile: în sus şi în jos, apoi din nou în sus şi iar în jos. O, ce blând îl legănau valurile...
Nici pomeneală însă de Pacific, nici pomeneală de Atlantic, era cavalerul Pătlăgică care apucase marginea acoperişului şi-1 zgîlţâia, şi-1 zgâlțâia, cu atâta putere, încât din pereţi şi din tavan începu să se desprindă tencuiala. De-abia atunci Dovleac deschise ochii, iar cavalerul scoase un răcnet atât de înfiorător încât pe dată porţile şi ferestrele din întreg satul fură cu mai multă nădejde ferecate.
Cei care învârtiseră doar o dată cheia în broască o răsuciră încă o dată şi ar fi răsucit-o chiar de trei ori dacă ar fi fost cu putinţă.
— Nemernicule ! strigă Pătlăgică. Hoţule ! Rebelule ! îţi închipui că ai să huzureşti, ai, în palatul pe care ai avut nemaipomenita neruşinare să ţi-1 clădeşti pe terenul conteselor Cireşiamare? Vrei, care va să zică, să tragi pe sfoară şi să jecmăneşti două biete bătrâne neputincioase, amândouă văduve şi orfane de ambii părinţi ? Las' că-ţi arăt eu ţie !
— Inălţimea voastră — îngăimă moş Dovleac — vă jur pe ce am mai scump, că însuşi domnul conte Cireaşă mi-a dat îngăduinţa să-mi clădesc aici o căsuţă.
— Contele Cireaşă a răposat acum treizeci de ani — odihnească-i sâmburele în pace. Terenul acesta este proprietatea conteselor aşa că ia-ţi tălpăşiţa... Gura ! Mai vrei ceva ? Vorbeşte cu avocatul. Domnule avocat! Domnule avocat!
Domnul Mazăre, avocatul ţinutului, ţâşni ca un bob dintr-o păstaie, din dosul uşii unde părea să fi stat toată vremea pitit. Pândise într-adevăr după uşă, aşteptând momentul cînd cavalerul o să-1 cheme pentru a-1 consulta, cum făcea totdeauna când dădea vreo raită prin sat.
— Iată-mă, excelenţă ! La ordinele dumneavoastră — murmură Mazăre, ploconindu-se până la pămînt.
Temându-se totuşi că plecăciunea n-o să-i pară furiosului cavaler destul de
adâncă, se îndoi aşa de mult încât făcu o tumbă şi se rostogoli fără să vrea, cu picioarele în sus.
— Explică dumneata acestei secături că, în numele legii, trebuie să se cărăbănească de aici şi dă de ştire tuturor că doamnele contese Cireşiamare au de gând să aducă în această căsuţă un câine de pază, pentru a pune în sfârşit la respect pe derbedeii care şi-au cam luat nasul la purtare în ultima vreme.
— Desigur... aşadar... pe drept cuvânt.. se bâlbâi domnul Mazăre, şi de spaimă se făcu şi mai verde la faţă.
— Ce, pe drept, pe nedrept ? Eşti avocat sau nu eşti ?
— Avocat, la ordinele excelenţei voastre... Sunt licenţiat în drept civil, penal şi bisericesc al Universităţii din Salamanca, sunt...
—Ajunge cu flecăreala. Dacă eşti avocat înseamnă că eu am dreptate. Poţi pleca.
—La ordinele dumneavoastră, domnule cavaler, — bolborosi Mazăre şi, fără să aştepte să i se mai spună o dată, dispăru ca o coadă de şoarece într-o bortă.
— Ei, acum ai auzit şi părerea avocatului, — se răsti cavalerul către moş Dovleac.
— Dar avocatul nu şi-a dat nici o părere..„
— Dar avocatul nu şi-a dat nici o părere..„
— Cum ? Mişelule, cutezi să mă înfrunţi ?
— Dar nici n-am deschis gura, înălţimea voastră, — bângui, pierdut, Dovleac.
— Dar atunci cine a vorbit ? zbieră Pătlăgică, rotindu-şi nimicitor privirea jur-împrejur.
— Ticălosule ! Tâlharule ! se auzi din nou acelaşi glas.
— Cine a crâcnit ? Aha — se dumiri Pătlăgică — trebuie să fie rebelul ăla de Strugure, şi îndreptându-se spre atelierul cizmarului, izbi mânios cu bastonul în oblon.
— Ştiu eu, cârpaci netrebnic, că în magherniţa ta se ţin cuvântări împotriva mea şi a nobilelor Cireşiamare. Nu aveţi pic de respect faţă de două biete bătrâne, amândouă văduve şi orfane de ambii părinţi — spumega Pătlăgică. Dar lasă, găsesc eu ac de cojocul tău. Om vedea noi cine râde la urmă !
— Parcă de cojocul tău n-o să se găsească un ac ! — se făcu auzită din nou vocea misterioasă.
Cavalerul văzu deodată răsărind în faţa lui, ca din pământ, pe Cepelică, dar nici prin minte nu-i trecea că prichindelul acesta, cu tot aerul lui ţanţoş, ar fi avut cutezanţa să-i vorbească astfel. Îl luă totuşi la rost:
— De unde te-ai mai înfiinţat şi tu ? De ce nu eşti la lucru ?
— Eu — spuse Cepelică — sunt student.
— Şi ce naiba studiezi ? Unde-ţi sunt hârţoagele ?
— Eu, înălţimea voastră, îi studiez pe ticăloşi. Vedeţi, chiar adineauri mi-a ieşit unul în cale şi n-aş vrea să pierd prilejul de a-1 cerceta mai îndeaproape.
— Un ticălos ? Păi, nici nu era greu de găsit... Aici toţi sunt ticăloşi. Dacă ai găsit vreunul nou, arată-mi-1 şi mie...
— Cu plăcere, înălţimea voastră, — răspunse Cepelică,, clipind ştrengăreşte din ochi.
Şi scoţând din buzunar o oglinjoară din acelea ce se folosesc la vânat prepeliţe, i-o vârî dintr-odată sub nas.
— Iată, înălţimea voastră, priviţi-1 !
Pătlăgică privi curios şi zări răsfrânt în oglinjoară un chip roşu ca para focului, cu gura tăiată ca o despicătură de puşculiţă şi cu o pereche de ochi mici, care-1 priveau iscoditor şi plini de răutate, într-un cuvânt propria-i mutră. Aşadar, prichindelul îşi bătuse joc de el.
Cavalerul îşi ieşi din minţi, se repezi la Cepelică şi-i înfipse mîinile în chică.
— Au, aoleu ! se văicărea Cepelică, fără să-şi piardă însă cumpătul. Înălţimea voastră, pe onoarea mea, aveţi prea multă forţă pentru un singur ticălos, zău, parc-aţi fi nu unul singur, ci un batalion de ticăloşi.
— Te învăţ eu minte, — urlă Pătlăgică, şi trase atât de tare încât rămase cu un smoc de păr în mână.
Şi se întâmplă atunci ceea ce nu putea să nu se întâmple, fiind vorba, la urma urmei, de părul unei cepe. Cumplitul Cavaler simţi mai întâi o usturime grozavă în ochi, apoi lacrimile începură să-i curgă ca dintr-un izvor — sau mai bine zis din două —şiroindu-i în cascade pe obraji. Strada se umezi şi ea de parcă trecuse maşina de stropit.
— Nemaipomenit! urlă Pătlăgică, ca scos din minţi, nemaipomenit !
Fiind un om fără inimă, cavalerul nu avusese până atunci prilejul să plângă, iar ceapă nu curăţase în viaţa lui. De aceea întâmplarea i se păru atât de neobişnuită încât sări năuc în trăsură şi porni în goana castraveților.
De-abia la colţ se mai desmetici şi strigă, arătând ameninţător pumnul :
— Să nu zici că nu ţi-am spus, Dovleac... Iar tu, neisprăivtule, o să-mi plăteşti aceste lacrimi cu vârf şi îndesat...
Cepelică se tăvălea de râs în timp ce moş Dovleac îşi ştergea aiurit sudoarea de pe frunte. Una după alta, se redeschiseră toate ferestrele, afară de cele ale domnului Mazăre.
Meşterul Strugure trase şi el obloanele şi strigă cuprins de entuziasm :
— Pe legea mea, iată unul care a reuşit să-i stoarcă lacrimi cavalerului. De unde eşti, băiete ?
Şi Cepelică trebui să povestească tuturor ceea ce voi ştiţi de la bun început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu