Sâmbătă, 22.
Ieri, către seară, pe când profesorul ne spunea cum îi mai este bietului Robetti, care va fi silit să umble în cârje. intră şi directorul ţinând de mână un şcolar înscris chiar acum. Băiatul era foarte oacheş la chip, cu părul negru, cu ochii mari şi vii, cu sprâncenele dese şi îmbinate. Purta haine închise şi era încins cu o curea neagră. Directorul îi spuse ceva profesorului la ureche şi plecă, lăsând pe băiat lângă dânsul. Băiatul se uită la noi cu ochii săi cei mari şi părea cam sfios. Profesorul îl luă de mână şi ne zise:
— Bucuraţi-vă că intră în şcoală un mic italian, născut la Reggio di Calabria, oraş ce se află la cinci sute de mile departe de aici.
Trebuie să primiţi cu drag pe un frate al vostru, care vine aşa de departe. El e născut pe un pământ glorios, care a dat Italiei oameni vestiţi şi îi dă necontenit muncitori vrednici şi soldaţi viteji; într-unul din cele mai frumoase ţinuturi ale patriei noastre, unde se află păduri întinse şi munţi înalţi, locuiţi de un popor deştept şi inimos. Iubiţi-l, aşa ca să nu simtă că e departe de locul său de naştere. Dovedi-ţi că un băiat italian în orice şcoală italiană ar pune piciorul, găseşte acolo numai fraţi!
După aceste cuvinte, ne arătă pe harta Italiei locul unde se află Reggio di Calabria, apoi strigă pe Derossi, acela care ia totdeauna premiul I. Derossi se ridică.
— Vino încoace! îi zice profesorul. Derossi ieşi din bancă şi se duse la catedră, în faţa calabrezului. Tu, care eşti cel dintâi în clasă, îi spuse profesorul, dă în numele clasei întregi, noului camarad sărutarea de bunăvenire, îmbrăţişarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. Derossi sărută pe calabrez, zicându-i cu glasul său cel limpede:
— Bine-ai venit! Calabrezul sărută şi el din toată inima pe Derossi. Toţi băieţii bătură din palme. Tăcere! strigă profesorul, nu se aplaudă în şcoală! Totuşi se vedea că e mulţumit. Calabrezul era şi el voios. Profesorul îi arătă un loc şi-l duse la bancă. Apoi adăugă: Ţineţi bine minte, ceea ce vă spun. Pentru ca un băiat calabrez să fie la Turin ca la el acasă şi un băiat turinez, aşişderea în Calabria, ţara noastră s-a luptat cincizeci de ani şi treizeci de mii de italieni au pierit în aceste lupte! Iubiţi-vă unii pe alţii şi vă respectaţi! Acela care ar necăji pe acest camarad pentru că nu s-a născut în provincia noastră, n-ar fi vrednic să ridice ochii de la pământ, când trece un steag tricolor.
Îndată ce calabrezul se aşeză la locul său, vecinii îi dăruiră peniţă, cadre şi un alt şcolar din banca din urmă îi trimise un timbru poştal din Suedia. Camarazii mei.
Camaradul meu, Coretti
Duminică, 18.
Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece lucrarea..., aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea..., întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătişată.
Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.
— Ce mă fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.
— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători, chingi... am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face... Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata mamă! — Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele soldaţilor?... Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama!
Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.
— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa? În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele mamei sale,
trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună.
— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!
Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.
Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal. ț
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.
Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: "Iată gimnastică!... Mai bună decât întinderea braţelor înainte..."
— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă, băiete!
O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.
Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de ori mai bun decât mine!
Camaradul meu, Coretti
Duminică, 18.
Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece lucrarea..., aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea..., întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătişată.
Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.
— Ce mă fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.
— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători, chingi... am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face... Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata mamă! — Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele soldaţilor?... Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama!
Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.
— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa? În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele mamei sale,
trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună.
— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!
Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.
Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal. ț
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.
Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: "Iată gimnastică!... Mai bună decât întinderea braţelor înainte..."
— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă, băiete!
O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.
Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de ori mai bun decât mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu